EllaHolban blog

Viața mea e plină. Plină de antiteze. Plină de oameni, ochii și zîmbetele cărora, le păstrez în suflet.
  Soare
Sunt oameni pe care pur și simplu trebuie să-i observi ca să le simți aura, respectul ce ți-l poartă…fără să vrei, ochii-ți  fug iute pînă în adîncul sufletului lor, acolo unde stai pe brațe. Pentru a le mulțumi e suficient să oprești umbrele telurice cu un zîmbet, să-i strîngi în brațe, fără cuvinte, și să visezi încontinuare…

La noi:  E soare din nou, iar cerul e mai aproape de noi…La noi, sentimentele nu se învață în școli, sunt în gesturi știute doar de noi. La noi totul e cald și senin, suntem așa cum vrem noi să fim!
P.S Nu o să-mi îndeplinesc astăzi promisiunea…e prea devreme…și mai avem atîta timp!

Nu ne mai ajunge timp de nimic, nici de bunatate, nici de sinceritate, sau credinta, nu ne mai ajunge timp sa ne uitam inca o data in spate, sau in sufletele noastre, nu ne mai ajunge timp decit de intrigi, de nepasare, de ura, de invidie, de mindrie si nu stim sa iubim!
Ne plingem ca degradam,dar tot noi suntem cei de la care porneste mizeria…

Cred că fiecare ființă are o punte spre trecut, o punte construită din jucării, scrisori, poze, obiecte, o cameră, o casă părintească, un colțișor de natură pe care-l stii doar al tău, de care uiți uneori și pe care nu o privești poate cîțiva ani, fiind preocupat de căutarea fericirii, de datul examenelor, de ce și cum o să spună lumea, dar atunci cînd o regăsești pierdută prin miile de valuri ale timpului, te simți altfel, ar fi de parcă te redescoperi, redescoperi colecția impresionantă de priviri, de imagini de ecouri, de zîmbete sau de strigăte, toate  ți se prindă prin minte, de parcă au trecut mii de ani, și tu te recunoști dintr-o parte prin prisma asta enigmatică a  amintirilor.

Nu știu cum tu, dar eu am o lădiță în care-mi păstrez  anii, în care-mi păstrez trecutul, în care-mi păstrez amintirile. Nu revin la ea des, dar atunci cînd revin, îmi bucur sufletul…e atîta sinceritate în ea, atîtea sentimente pure, atîta suflet… și uneori poate face minuni!

Prin clasa a 7-a ”am furat” o poză al unui băiat mai mare ca mine cu 5 ani, a fost ceva instinctiv, pe care nu l-am înțeles pînă acum 2 ani și 2 luni, pentru că băiatul cu pricina acum îmi este iubit… chestia e că, după ce am ajuns acasă, în ziua cînd am luat poza de la școală am și rupt-o, gîndindu-mă că am făcut un lucru urît mai ales că băiatul mai mare ca mine cu atîțea ani și avea și prietenă, iar eu, un boț cu ochi albaștri, care cînd îl vedea se facea roșu ca racul.  Deci am împachetat-o intr-un saculeț și am pus-o ”la păstrare” în cutia mea cu  amintiri, și uitînd de ea… minunea constă în cei   7 ani care au  trecut,  7 ani în care nu aveam idee unul de altul, iar poza aștepta acolo pentru a ne face mai fericiți…fiindcă cotrobăind prin ladă am găsit poza, l-am sunat pe prietenul meu, căruia-i povestisem  de mult de poză,și ne-am rîs…viața chiar a anticipat lucrurile, și că cine știe, poate chiar e o minune 

Sunt saptamini asa de reci, se simte iarna…e frig, fulgi de zapada atit de reci vin sa se aseze cu puterea vintului pe amintirile mele, pe inima mea dornica de soare, de cald, de grija si prietenie, de flori, de verde…

Ne multumim cu ceea ce avem si in acelasi timp tindem la mai mult, asteptam primavara in suflet, cu toate ca o putem avea oricind alaturi de noi, recele ne ia puterile si ne aseaza frumos pe scaunul asteptarii, al respectarii timpului, macar acum, in fuga si veselia fulgilor atit de reci, ar fi ca o razbunare a secundelor, a clipelor pe care nu le-am pretuit, ar fi ca un STOP  pus in fata, de o intrebare primordiala, fara de care linistea, caldul, lumina nu va putea aparea, nu va veni pur si simplu..asa ca ai grija ce faci copilo, ai grija ce gindesti minunato, ai grija ce simti visatoareo!

Ziua de azi mi-este maracata de niste cuvinte, la prima vedere, -adevarate, dar de fapt… ”De la dragoste pina la ura, este doar un pas”, m-a pus pe ginduri, m-a facut sa-mi amintesc toate ” iubirile” mele ,  sa retraiesc sentimentele care ma bintuiau si erau la superlativ, despartirile (unele din initiativa mea), prezentul, si alte chestii din astea…era vorba de ura sau de frustrare, de o dragoste care m-a chinuit, o dragoste de copil, (pe care nu o sa o uit) , de persoane care m-au facut sa vad viata cu alti ochi, sau altceva?

In primul rind, ce este dragostea? ti-ai pus vreodata intrebarea?
- Nu- nu, ce este pentru tine?  nu ce este scris in carti, si nu ceea ce ai auzit sau vazut, pentru ca dupa mine, dragostea este simtita si perceputa diferit, fiecare individ vede dragostea altfel, nu zic, evident ca sunt tangente, dar oare nu sunt tangente si intre o musca si un copac?

Acum, ce este ura? ai simtit tu asta vreodata, sau e un alt sentiment pe care tu-l vezi asemanator lui, poate frustrare, poate e pasiune sau poate e obsesie? la fel, fiecare are un punct al sau de vedere…dar cum se exprima? prin indiferenta, sau poate prin cuvinte urite…daca ai intreba acum pe doi oameni cu ce asimileaza ei ura, ce crezi ca ti-ar raspunde?  daca m-ai intreba pe mine, ti-as spune ca e iertare si ca acest sentiment este cel mai nerod, fiindca el distruge, te distruge initial pe tine, apoi realtiile la care tii, apoi amintirile care-ti sunt atit de scumpe…

Si ma reintorc la cuvintele mele marcante…”De la dragoste pina la ura, este doar un pas”…cum poate sa fie asa, ce fel de om poti fi? cum poti sa urasti pe cineva care te-a iubit sau te iubeste, ei bine, te-a ranit, gata, nu te mai gindesti la ea, las-o pune-te pe tine in prim plan, tu ai iubit persoana data?… nu minti…daca iubesti, nu poti sa urasti, mai ales la ”doar un singur pas”, deci hai sa nu ne mai invinuim fostii parteneri    , bineinteles ca sunt antiteze la orice colt, dar de la dragoste la ura, nu e adevarat..si daca mai continui sa crezi asta, insemna ca n-ai iubit, ca au fost alte sentimente,alte parti omogene ale dragostei, dar nu ea in sine…de la dragoste pina la ura e o lupta cu tine insa-ti, cu neputinta ta de a-i oferi mai mult omului pe care-l iubesti, inseamna sa dai miinile jos, sa nu mai lupti, sa nu-i demonstrezi ca esti mai bun, ca te merita mai mult, stiu ca orgoliul e mai presus, dar merita? cind poti fi atit de fericit… crezi, stimate cititor ca eu nu ma lupt cu orgoliul,ba da, si e atit de greu, de atitea ori, vreau sa-i spun adevarul, dar il las, acolo pentru mine, e prostie, stiu..dar tac si astept un biletel, un semnal cit de mic, ca apoi sa-mi inving orgoliul si sa fiu fericita..iar tu, de ce nu ai face asta chiar acum?

Mai crezi in chestia cu un singur pas? ei bine, incearca sa stergi pur si simplu cuvintul ”ura” inlocuieste-l cu orice cuvint vrei tu, unul care sa-ti faca placere, ca exemplu, fericire, intelegere, respect..stii ce se primeste? ”De la dragoste la fericire, este doar un singur pas”, nu suna mai bine asa? eu zic ca da, si poate asta si inseamna dragostea!

Iarna si-a amintit de fulgii care-i lasase undeva prin sacii ei cu amintiri; se cunosc ca-s vechi si dornici de a se intilni cu pamintul, cu oamenii, cu zimbetul meu ce are nevoie de prospetime si o noua doza de incredere!

Se intimpla ceva in utima vreme,
Nu am mai scris de mult, de mult nu mi-am mai eliberat sufletul de povara care-o poarta, de amintirile care-l bucura sau de care vrea sa scape…e ianuarie, si am avut parte de citiva fulgi de zapada, m-au bucurat, dar nu atit de mult ca anii trecuti…am avut parte de suprize palcute din partea celor dragi, dar nu m-au surprins cu adevarat, ceva in interior, nu s-a bucurat, ci a ramas indiferent…starile mele deviaza, de la posomorit la foarte vesel, de la ris la plins, de la ura la iubire, e un amalgam de dorinte si liniste, de aer proaspat si ”Tourn Eiffel”, de trandafiri uscati si jurnale pline de aforizme…
Ma trezesc dimineata in intirziere, ma culc seara la fel, dar si obosita, cu atitea ginduri in cap, cu atitea planuri de viitor si evadare din realitate…ma gindeam azi ca se pregateste sa apara  o noua etapa, una reformatoare, una care sa-si puna bazele pe viitor…dar n-are combustibil, cu ce sa porneasca…am nevoie de un suflu nou si inraznet!

Oamenii vin și pleacă, dar îmi lasă amprente adînci în suflet, muzica mă inspiră, amintirile-mi sunt calăuze în lumea mea, visele îmi dau forță, ploaia îmi dă vitalitate..cînd crezi cu adevărat, totul devine mai clar, mai real și mai strălucitor

Lucrurile sunt bune pînă cînd noi nu le stricăm, relațiile puternice nu încep a se sfărma, pînă cînd tot noi, permitem unui fir de neincredere să facă o mică crăpătură, apoi, încetul cu încetul, se dărîmă tot zidul.
Sunt oameni alaturi de care te simti tu, chiar dacă te supără, te ofensează sau te rănesc, lipsa lor, fac toate astea la un loc și încă plus 100, dar mai ales dacă de acești oameni depinde dispoziția ta bună, zîmbețelul din suflet pe care-l aștepți, amintirile și visele care-și caută eroii, atunci toate astea se inmulțesc la 100.
Și ești conștient că nu o să poți trăi fără ele…dar te multumesti cu produsul la „inmultirea cu 100”, și te resemnezi, ce-ți mai rămîne de făcut, atunci cînd prima oară te simți aruncat la gunoi!